Sfarsit.
"Sfarsit. Totul are un sfarsit. Spre exemplu, oamenii au
sfarsit, banii au sfarsit, sexul are sfarsit, chiar si lumea, candva, o
sa aiba un sfarsit. Pana si lucrurile care crezi ca o sa tina o vesnicie
or sa dispara in timp. Chiar si lucrurile bune dispar. Culmea e ca,
desii stii ca or sa se termine, niciodata nu te avertizezi. Niciodata nu
realizezi ce se intampla, doar lasi timpul sa treaca. Poate ca asta ne
face sa le pretuim mai mult. Poate, in asta consta frumusetea unui
lucru. E atunci cand intri in lumea aceea din care nu vrei sa iesi.
Simti ca acolo e bine, si la altceva nu te mai gandesti. Exact ca un
drog, numai ca mult mai periculos. Asta ar fi, oarecum, sfarsitul. Multi
ii spun in diferite feluri. Unii il numesc "maturizare", altii dau vina
pe plictiseala, ba multi invoca nepotrivirea de caracter. De la caz la
caz, el difera.
Se spune ca sunt momente definitorii in viata fiecarui om. Niste momente aparte, o insirare de lucruri, intamplari sau sentimente care te trec prin chinurile redescoperirii de sine, si te aduc in starea finala de om. Cu timpul, or sa apara altele, insa acel moment o sa ramana definitoriu. Probabil ca stiti cum e, sau probabil ca acum are loc, insa el, candva si undeva o sa apara. Poate, unele persoane nu sunt afectate prea mult, sau nu apare cand trebuie, insa el exista. In cultura noastra de Oameni ai secolului 21, s-a creat ideea ca liceu reprezinta inceputul maturizarii, si mai mult, sfarsitul acestuia fiind un punct important in acest proces. Nu stiu cum poate asta influenta, insa e mai mult de atat. Cu timpul, puiul de om trebuie sa acumuleze diferite aptitudini si cunostinte pentru a se adapta luptei pentru supravietuire. Tot odata cu timpul, si armele au evoluat. Armurile au ramas jos pe scara timpului, astazi costumul fiind cea mai de temut armura. Forta bruta a fost inlocuita cu timpul de inteligenta, ramanand parca o bariera intre clasele sociale, intre saraci si bogati, urati si frumosi, destepti sau prosti. Liceul, sau lipsa acestuia, ne catalogheaza. Ne arunca intr-o categorie, in care daca nu te zbati ramai acolo.
Insa, oare, de ce ii simtim lipsa? De ce avem regretul de dupa? Poate ca, din cauza faptului ca el a devenit altceva. Liceul a devenit locul definirii fiecarei persoane. A devenit altarul adolescentei si fantana tineretei si a copilariei. E locul unde mereu copii se vor maturiza prematur, e locul unde mereu vor exista razvratiti, si unde, undeva in fundal, va exista o dragoste pierduta sau neimplinita. E locul unde esti doar un individ, esti o persoana dintre multe altele, ce stie ca o sa vina timpuri grele. Cel putin asa a fost la mine. Parca acum, privind inapoi, totul are un rost. Fiecare lucru are urmarile lui, fiecare zambet are amintirea lui. E locul unde am invatat sa zambesc cu adevarat. E ceea ce m-a definit, si, desii il uram, acum ii multumesc. Insa, din ce devine mai frumos, se simte sfarsitul. Devine, cu timpul o parte din tine. E locul unde ai fost liber, unde plecai de la scoala la bar, unde fugeai de la ore de frica notelor mici, unde salivai dupa nu-stiu-ce colega, etc. Acum, la sfarsitul lui, parca o mica parte din mine ramane acolo. O mica parte din bobocul care s-a lasat furat de peisaj, si din omul in care urmeaza sa evolueze. Usor, pasesti pe scarile care odata le considerai prea mari, si treci prin fata usilor care candva, faceau parte din viata ta. Usor, simti cum trece. Parca totul ar fi fost ca o fulgerare de amintiri, si atat. Te indepartezi, insa stii, ca mereu vei ramane acolo. Iti vei aduce aminte, si vei rade candva de momentele din liceu. Poate ca asta inseamna sfarsitul. Un timp de patru ani redus la amintiri, bune si rele, parca adunate intr-un amalgam. Poate asta e cu adevarat important, si asta ar trebuii sa ne maturizeze. Acum plecam, ne finisam, si ajungem adevaratul om. Insa sfarsitul, el mereu va ramane sfarsit. Ave tie elevule, Ave!"
Se spune ca sunt momente definitorii in viata fiecarui om. Niste momente aparte, o insirare de lucruri, intamplari sau sentimente care te trec prin chinurile redescoperirii de sine, si te aduc in starea finala de om. Cu timpul, or sa apara altele, insa acel moment o sa ramana definitoriu. Probabil ca stiti cum e, sau probabil ca acum are loc, insa el, candva si undeva o sa apara. Poate, unele persoane nu sunt afectate prea mult, sau nu apare cand trebuie, insa el exista. In cultura noastra de Oameni ai secolului 21, s-a creat ideea ca liceu reprezinta inceputul maturizarii, si mai mult, sfarsitul acestuia fiind un punct important in acest proces. Nu stiu cum poate asta influenta, insa e mai mult de atat. Cu timpul, puiul de om trebuie sa acumuleze diferite aptitudini si cunostinte pentru a se adapta luptei pentru supravietuire. Tot odata cu timpul, si armele au evoluat. Armurile au ramas jos pe scara timpului, astazi costumul fiind cea mai de temut armura. Forta bruta a fost inlocuita cu timpul de inteligenta, ramanand parca o bariera intre clasele sociale, intre saraci si bogati, urati si frumosi, destepti sau prosti. Liceul, sau lipsa acestuia, ne catalogheaza. Ne arunca intr-o categorie, in care daca nu te zbati ramai acolo.
Insa, oare, de ce ii simtim lipsa? De ce avem regretul de dupa? Poate ca, din cauza faptului ca el a devenit altceva. Liceul a devenit locul definirii fiecarei persoane. A devenit altarul adolescentei si fantana tineretei si a copilariei. E locul unde mereu copii se vor maturiza prematur, e locul unde mereu vor exista razvratiti, si unde, undeva in fundal, va exista o dragoste pierduta sau neimplinita. E locul unde esti doar un individ, esti o persoana dintre multe altele, ce stie ca o sa vina timpuri grele. Cel putin asa a fost la mine. Parca acum, privind inapoi, totul are un rost. Fiecare lucru are urmarile lui, fiecare zambet are amintirea lui. E locul unde am invatat sa zambesc cu adevarat. E ceea ce m-a definit, si, desii il uram, acum ii multumesc. Insa, din ce devine mai frumos, se simte sfarsitul. Devine, cu timpul o parte din tine. E locul unde ai fost liber, unde plecai de la scoala la bar, unde fugeai de la ore de frica notelor mici, unde salivai dupa nu-stiu-ce colega, etc. Acum, la sfarsitul lui, parca o mica parte din mine ramane acolo. O mica parte din bobocul care s-a lasat furat de peisaj, si din omul in care urmeaza sa evolueze. Usor, pasesti pe scarile care odata le considerai prea mari, si treci prin fata usilor care candva, faceau parte din viata ta. Usor, simti cum trece. Parca totul ar fi fost ca o fulgerare de amintiri, si atat. Te indepartezi, insa stii, ca mereu vei ramane acolo. Iti vei aduce aminte, si vei rade candva de momentele din liceu. Poate ca asta inseamna sfarsitul. Un timp de patru ani redus la amintiri, bune si rele, parca adunate intr-un amalgam. Poate asta e cu adevarat important, si asta ar trebuii sa ne maturizeze. Acum plecam, ne finisam, si ajungem adevaratul om. Insa sfarsitul, el mereu va ramane sfarsit. Ave tie elevule, Ave!"
Comentarii
Trimiteți un comentariu