Blogul Magic

Niciodată nu a înțeles ce căuta cu privirea. Cam în asta ar putea sumariza tot. Nu ar fi putut să își explice nici bătut, și nu s-ar fi lăsat de asta. Mereu a căutat, pe unde a putut. Mereu i-au sticlit ochii cu speranță, mereu au rămas reci și sticlind precum lumina unei stele la kilometri mulți depărtare. Lumina ochilor lui mereu o să sclipească, dar flacara, cred că uneori până și el o voia. Nu știe ce căuta cu privirea la metrou. O pățește zilnic, înainte de program, cât și după program. Așteaptă în capul peronului. Mereu verifică ce metrou vine. Mereu crede că o să fie în acel metrou, că o să treacă pe lângă el și o să îl apuce de mânecă. S-ar mulțumi și cu o bruscare scurtă, cu un zâmbet, și cu o dispariție în metrou. I-ar ajunge cât să contureze totul în viața lui monoton închipuită. Parcă atât lipsea. În totul care îl înconjura, atât lipsea: o întâlnire la metrou. O idee măcar. Orice. Mereu așteaptă mai mult după sfârșitul programului. Așteaptă mai mult la metrou, își permit

Mai lasă-mi o geană Cât să m-alunge O urmă, un sunet Prin pat să mă culce Să dorm cât se poate Mai mult și mai bine Să mi te pun pe ochi Să mi te pui pe mine.

Dă-mi voie să te mai gust câtva Câtva mai mult Câtva cât să mă țină Să ne ajungă cât om mai trăi O viață-ntreagă Noi doi, un pat Fără lumină.

Poți să te uiți în continuare pe fereastră O să ai foarte multe de văzut O să vezi și reflexia noastră Din ea sigur o să înțelegi mai mult Oricum plutim prin spațiu Prin vid și praf și prin fum Sau poate îți dai seama când ajungem La câteva priviri de Saturn.

Hai mai ia puțin din mine Oricum mie mi-a rămas destul Destul cât să îmi fie bine O să îmi ajung perfect de acum Că oricum gândurile nu or să știe Acoperite de zăpadă oricum Ca de sfârșit de aprilie Ca la mijloc de drum.

Fata cu trup zvelt mereu umblă prin casă Prin camere și uneori prin minte Prin tot ce voi avea mai dulce cândva Și-n ochi, și-n gânduri, și mâine În cuvinte.

Pe mare de mult Nu vreau să mă întorc Căci m-am îndrăgostit De vasul omului mort.

De mâine am decis să fiu un om mai bun Să fac de toate și să le fac mai bine Să mă simt mândru pe propriul meu drum Dar or să mai dureze ani până la ziua de mâine

La raionul de vise aveau numai cosmos Aș fi vrut două borcane de visare în plus Dar trist de fel mi-am luat doar nebuloase Deprimat că mă plimb și nu este nimeni sus.

Astăzi pe ceață am furat startul Și el nu a avut nimic de reproșat Lăsându-mă să cred că l-am prins Lăsându-se să se creadă că l-am furat

Cu toate astea, nisipul părea mai rece decât prima dată, și scoicile mult mai moi. Toată plăcerea junghiurilor provocate de scoici și liniștea caldă a apei dispăruseră în van, și rămăsesem doar eu care așteptam ceva ce nici eu nu știam încă.

Și din toată lupta și sudoarea, atunci m-am trezit. Jumătatea mea de pat arăta de parcă aș fi avut un coșmar, dar nici departe nu era. Puțin buimac, am avut nevoie de câteva momente să mă obișnuiesc. Lumina orașului îmi invada camera, sub plină Lună de vară. Fără să mă gândesc prea mult, îmi aținesc ochii către ceasul electronic de pe noptieră. Trei fără ceva mai mult, și eu m-am trezit brusc. Jumătatea cealaltă de pat zăcea intactă, într-o continuă așteptare. Ca și mine. Mofturile patului matrimonial ar fi fost să dorm răstignit în el, nu să contemplez noaptea la goliciunea lui. Dar timpul nu îmi este aliat de fel, și în seara asta chiar aș avea nevoie de el. Haotic, sar din pat și privesc pe geam. Căldura nopții nu dă voie orașului să doarmă, facându-l energic și nervos. Oamenii perindă străzile, cu lipsă de somn dar cu gând de odihnă, cu dor de somnul de altă dată, cu trezitul peste noaptea și culcatul la loc. În sufocarea asta urbană, pe timp de vară, singurul somn bun este ultimul

Uneori mai și, dar nu mereu.