Peron plin.

Niciodată nu a înțeles ce căuta cu privirea. Cam în asta ar putea sumariza tot. Nu ar fi putut să își explice nici bătut, și nu s-ar fi lăsat de asta. Mereu a căutat, pe unde a putut. Mereu i-au sticlit ochii cu speranță, mereu au rămas reci și sticlind precum lumina unei stele la kilometri mulți depărtare. Lumina ochilor lui mereu o să sclipească, dar flacara, cred că uneori până și el o voia.

Nu știe ce căuta cu privirea la metrou. O pățește zilnic, înainte de program, cât și după program. Așteaptă în capul peronului. Mereu verifică ce metrou vine. Mereu crede că o să fie în acel metrou, că o să treacă pe lângă el și o să îl apuce de mânecă. S-ar mulțumi și cu o bruscare scurtă, cu un zâmbet, și cu o dispariție în metrou. I-ar ajunge cât să contureze totul în viața lui monoton închipuită. Parcă atât lipsea. În totul care îl înconjura, atât lipsea: o întâlnire la metrou. O idee măcar. Orice.

Mereu așteaptă mai mult după sfârșitul programului. Așteaptă mai mult la metrou, își permite să nu urce în primul metrou. Îi place să creadă că face asta ca să nu prindă aglomerația, în timp ce ochii lui speriați dar încrezători caută. Uneori este conștient că nu o să găsească ce vrea, dar de ce s-ar opri? Ce ar avea de câștigat? Timp? Are tot timpul din lume, e tânăr, are succes, are ce vrea. Nu are nevoie de timp acum. Are nevoie doar să își explice. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Sau mai bine zis, să i se explice. Să fie ceea ce a căutat o viață, și speră să găsească. Sau să îl găsească.

Sau poate doar fantazmagorizează. Uneori se oprește, și își dă doua palme cu mâinile minții. Și o face atât de tare, încât se dezmorțește, și pierde șirul. Pierde ideea așteptării atât de rău, încât începe să creadă că până și oamenii din jur cred că e nebun, și că nu așteaptă nimic. Pierde atât de mult încât nu înțelege ce face, nu își dă seama de ce face asta. Dar speră. Speră și așteaptă în continuare.

- Mă scuzi, se poate?

Din tot filmul, se trezi brusc.

- Da, bineînțeles, spuneți.

- Urmatorul metrou în ce direcție merge?

- Urmatorul o să se retragă. Tocmai ce au anunțat că o sa staționeze câteva minute dar se va retrage la depou. Defecțiuni sau poate vre-un complot. Nu putem ști, dar sigur nu or să ne spună, spuse el zâmbind puțin.

- Ah, e perfect atunci. O să mergem amândoi.

Metroul oprii in stație, și toate persoanele coborâră din metrou. Străinul intră zâmbind, așteptând liniștit plecarea trenului.

- Nu m-ați înțeles, ăsta nu e bun. Ați spus că mergem împreună, adică în același metrou, mai bine spus în metroul care merge la următoarele stații.

- Da, tocmai de asta am intrat.

- Nu mă înțelegeți, ăsta nu merge in stație.

- Oh, ba da, merge fix unde trebuie.

- Dom’le, merge la naiba, dar nu unde vreau eu să ajung, si cred ca nici dumneavoastră nu doriți să mergeți în depou cu el.

- Mă scuzi, merge fix unde trebuie. Te uiți de zile dupa el. Sau cel puțin, după un răspuns. A venit. Ai de gând să aștepți să ma întorc și să fac asta din nou?

Brusc, figura lui s-a schimbat. Străinul stătea în mijlocul ușii, în timp ce el nu înțelegea. Era fix ce aștepta. Sub altă formă decât se aștepta. Sub cu totul altă formă. Nu era cum își închipuise el, dar era cineva care știe la ce se așteapta el, fără ca el să știe sigur la ce se asteaptă. Nu poate să își dea seama dacă e adevărat, sau cineva tocmai ce i-a spus ceea ce voia să audă. Mirat, crispat, și entuziasmat în același timp, se lăsă purtat de val și urcă în metrou. Chipul lui de porțelan fixează străinul, în timp ce se pune în paralel cu acesta. Străinul, cu un zâmbet calm și încrezător pe față, privește pe peronul plin, unde nimeni nu pare să le de importanță.

- Vezi tu, este chiar plăcută masa asta de oameni, și te înțeleg perfect de ce te pierzi cu privirea și cu gândul în ea.

- Cum așa? zise el încă în stare de șoc.

- Simplu. Toți se uită la tine, dar de fapt toți privesc prin tine.

- Și e de bine?

- Oh, cum aș fi zis în perioada mea, e mai mult ca perfectul.

- Tot nu înțeleg unde mergem.

- Ar trebui. Nu ai vrut tu să o cunoști?

- Am vrut?

- Ai vrut. Haide, nu fi speriat. Poate data viitoare o sa vină sa te agațe de tricou la metrou, cât să te antreneze mai mult. Că acum ești mort.

În acel moment ar fi vrut să spună ceva, dar nu a mai avut ce. Simțea că orice o să spună ar fi deja știut. Încă sub stare de șoc, privi pe peronul metroului. Un sunet ascuțit se auzi, și ușile începură să se închidă usor.

- Oh, am uitat să mă prezint.

- Da, chiar ai uitat, spuse el.

- “Viitor”, încântat de cunoștință. Ținete bine de bară, o să avem ceva de mers.



x