4:05 AM
"
Timp. Ca lucru complez, oamenii il impart in trei: trecut, prezent si viitor. Toti se obisnuiesc cu asta, si isi delimiteaza viata si posibilitatile in functie de el. Dar ce se intampla cu timpul dintre aceste bariere? Ce se intampla daca defapt nu exista trecut, si doar e o chestie continua si anosta ce se muleaza pe forma nevoilor noastre? Ce se intampla daca defapt trecutul nostru inseamna viitorul altora, si cercul in care se invarte timpul are o gaura pe care noi alergam sa o prindem fara sa realizam ca nu exista? Cu restul ce se intampla?
As spune ca incerc sa imi explic asta, dar nu fac decat sa imi inghit propriile minciuni, cam goale si cam supte de esenta mirificului. Sau poate mirificul a plecat si eu am ramas in trecutul lui asemenea cum ideile de ieri au ramas in trecul meu. Dar trecutul cui ramane? Asta e intrebarea, pentru ca observ ca trecutul nu e al meu, e al celor ce or sa vina. Chestia asta cu continuitatea ma face sa traiesc in cerc. Si cercul ma strange. Invidia din el ma cuprinde. Sunt invdios pe oamenii prosti. Oh, voi care va tot giugiuliti fara scrupule si simtiti dragostea fara sa va pese de ea, sau de definitia ei. Voi cei care considerati ca lumea e simpla si o iubiti asa de mult. Voi cei care considerati lumea un impediment in calea iubirii voastre si a fericiiri voastre eterne si ascunse. Pe voi va urasc.
Cu reusiti? Cum poti ca om, debusolat si derizoriu sa ataci fericirea fara sa o definesti? Cum poti sa iubesti ceva fara maniere, fara scrupule, si sa te lasi purtat de sentimente? E ca atunci cand te imbeti si saruti persoana aia fara sa realizei, si a doua zi nu intrebi "de ce?".
Simt ca sunt momente cant tanjesc sa fiu ca ei. Fara probleme de genul "ce ar fi daca?". Sa simt si sa traiesc prin ochii unui asa zis prost, care defapt vede altceva decat mine. Asta il face prost? Mai prost ca se poate bucura de lucruri pe care eu le testez, realizand ca fac inutil asta? Si de asta consider ca e un cerc. Totul e un cerc. Exact ca si animalele. Doar daca animalele s-ar intrebe de ce se intampla totul asa...
E ca si cum ai fi pe o scena, si scena e in mijlocul lumii. Coregrafii iti sunt visele si planurile tale de viitor, iar regizorul e telul la care visezi. Si incerci sa joci piesa. Incerci si imiti cat mai bine insa fata te tradeaza, si ai impresia ca toti stiu ce joci. Te lasi luat de val si cazi in nebunia ta, si gafele iti curg. Uiti repertotuiul si creezi propria piesa, si brusc te trezesti singur pe scena. Piesa deviaza, si tu cu ea.
Dar daca publicul nu stie despre ce e vorba? Dar daca publicul nu e acolo si tu devii creatorul unei noi piese dar nu ai bucuria aplauzelor de dupa? Daca teatrul asta meschin pe care il jucam cu noi insine e doar o pacaleala, si defapt face parte din piesa altcuiva, iar noi, ca niste figuranti doar ne consideram epicentrul ei?
Trecutul nostru e ceea ce a fost, prezentul e ceea ce incercam, si viitorul ce visam. Asa consider eu, pe scena mea. O scena undeva intre "a incerca" si "a crede", undeva unde cuvintele "de ce" provoaca repercusiuni, si nu vin singure decat daca figurantii nu devin mai importanti decat mine. E ca amprenta lasata de crimanal pe usa, sau ca jacheta lui Freddie Mercury aruncata in public. E "momentul". Momentul intre spatiu si timp in care te blochezi si ai scanteia speciala. Momentul in care o iei razna si controlezi nebuneste piesa, fara sa stii daca esti un "prost" sau esti "prostit". Acum intrebarea vine: dar daca chiar se merita asta?"
Timp. Ca lucru complez, oamenii il impart in trei: trecut, prezent si viitor. Toti se obisnuiesc cu asta, si isi delimiteaza viata si posibilitatile in functie de el. Dar ce se intampla cu timpul dintre aceste bariere? Ce se intampla daca defapt nu exista trecut, si doar e o chestie continua si anosta ce se muleaza pe forma nevoilor noastre? Ce se intampla daca defapt trecutul nostru inseamna viitorul altora, si cercul in care se invarte timpul are o gaura pe care noi alergam sa o prindem fara sa realizam ca nu exista? Cu restul ce se intampla?
As spune ca incerc sa imi explic asta, dar nu fac decat sa imi inghit propriile minciuni, cam goale si cam supte de esenta mirificului. Sau poate mirificul a plecat si eu am ramas in trecutul lui asemenea cum ideile de ieri au ramas in trecul meu. Dar trecutul cui ramane? Asta e intrebarea, pentru ca observ ca trecutul nu e al meu, e al celor ce or sa vina. Chestia asta cu continuitatea ma face sa traiesc in cerc. Si cercul ma strange. Invidia din el ma cuprinde. Sunt invdios pe oamenii prosti. Oh, voi care va tot giugiuliti fara scrupule si simtiti dragostea fara sa va pese de ea, sau de definitia ei. Voi cei care considerati ca lumea e simpla si o iubiti asa de mult. Voi cei care considerati lumea un impediment in calea iubirii voastre si a fericiiri voastre eterne si ascunse. Pe voi va urasc.
Cu reusiti? Cum poti ca om, debusolat si derizoriu sa ataci fericirea fara sa o definesti? Cum poti sa iubesti ceva fara maniere, fara scrupule, si sa te lasi purtat de sentimente? E ca atunci cand te imbeti si saruti persoana aia fara sa realizei, si a doua zi nu intrebi "de ce?".
Simt ca sunt momente cant tanjesc sa fiu ca ei. Fara probleme de genul "ce ar fi daca?". Sa simt si sa traiesc prin ochii unui asa zis prost, care defapt vede altceva decat mine. Asta il face prost? Mai prost ca se poate bucura de lucruri pe care eu le testez, realizand ca fac inutil asta? Si de asta consider ca e un cerc. Totul e un cerc. Exact ca si animalele. Doar daca animalele s-ar intrebe de ce se intampla totul asa...
E ca si cum ai fi pe o scena, si scena e in mijlocul lumii. Coregrafii iti sunt visele si planurile tale de viitor, iar regizorul e telul la care visezi. Si incerci sa joci piesa. Incerci si imiti cat mai bine insa fata te tradeaza, si ai impresia ca toti stiu ce joci. Te lasi luat de val si cazi in nebunia ta, si gafele iti curg. Uiti repertotuiul si creezi propria piesa, si brusc te trezesti singur pe scena. Piesa deviaza, si tu cu ea.
Dar daca publicul nu stie despre ce e vorba? Dar daca publicul nu e acolo si tu devii creatorul unei noi piese dar nu ai bucuria aplauzelor de dupa? Daca teatrul asta meschin pe care il jucam cu noi insine e doar o pacaleala, si defapt face parte din piesa altcuiva, iar noi, ca niste figuranti doar ne consideram epicentrul ei?
Trecutul nostru e ceea ce a fost, prezentul e ceea ce incercam, si viitorul ce visam. Asa consider eu, pe scena mea. O scena undeva intre "a incerca" si "a crede", undeva unde cuvintele "de ce" provoaca repercusiuni, si nu vin singure decat daca figurantii nu devin mai importanti decat mine. E ca amprenta lasata de crimanal pe usa, sau ca jacheta lui Freddie Mercury aruncata in public. E "momentul". Momentul intre spatiu si timp in care te blochezi si ai scanteia speciala. Momentul in care o iei razna si controlezi nebuneste piesa, fara sa stii daca esti un "prost" sau esti "prostit". Acum intrebarea vine: dar daca chiar se merita asta?"
Comentarii
Trimiteți un comentariu