Omul Cuib și Turnul rușinii

Dar s-a consolat cu gândul. Până la urmă, o să vină când o să fie momentul. Dacă nu a fost să fie acum, înseamnă că mai este ceva de așteptat. Nu este exclus să se întâmple în orice moment, dar până la urmă, nu a fost acum. Poate nu îi este sortit să se întâmple așa. Nu a fost să se întâmple în iernile grele în care și cei mai puternici cădeau, nu a fost să fie la o vânătoare sau măcar la o lupta mai aprigă. A fost pe aproape, mai că ar fi vrut de durere, dar nu s-a întâmplat.

N-are decât, la vârsta lui, să plece. Poate pe drum, poate acolo unde ajunge, poate unde el nu are idee, își va găsi liniștea. Rosturi multe ca să stea nu are. De învățat nu are pe cine, de îngrijit nu are cine să-l îngrijească. Timpul lui a trecut prea repede, și când a fost timpul de asta, s-a dat cu altceva. Să fi tot fost alte lucruri, dar acum nu mai sunt. Cu o smucire de mână aruncă blana veche și roasă pe spatele lui copt de vreme. Blana care îi amintea de vremurile în care o purta ca decor, nu de frig sau altceva.

„Eram un urs!” Își zice el. Cu blana pe spate și toiagul în mână, își verifică cuibul din cap. Smocurile de păr erau încă prinse bine prin crengile vechi și uscate, dar cuibul stătea fixat. Cât timp cuibul era bine, totul mergea cum trebuie. Dar lipsea ceva.

- Imhur! Zburător bătrân, pe unde asfințit te-ai pierdut?

Din văzduh, de prin pomi și pădure, un șuierat se auzi. Din 3 bătăi de aripi, căzut parcă din ceață, pe toiagul omului se lăsă un vultur bătrân. Penele lui îi arătau vârsta, și ochiul lipsa spunea mai mult de atât. Omul începu să îl mângâie zâmbitor, în timp ce pasărea se măgulea.

- Vulpoi zburător și chior ce ești, ai uitat cine ți-a fost și mamă și tată. Adevărul e că și după tine, altul n-am să mai cresc. Și la cum stau lucrurile acum, nu știu care dintre noi apucă sfârșitul cui.

Cu migală, bătrânul scormoni pe sub blană, scoase o bucată de carne uscată și hrăni pasărea. Mulțumită și cu stomacul plin, pasărea urcă în cuibul din capul bătrânului. Ca de un ultimul moment, bătrânul se întoarse și privi peștera, își rearanjă blana și plecă la drum.

Turnul nu era foarte departe de casa lui actuală. Câmpul de După devenise casa lui de când a decis să stea mai departe de sat. Prea multă forfotă și prea multă luptă continuă. Dar nu e un vis. Câmpul de După este partea unde omul nu mai este om, unde fiarele au tot dreptul, și unde omul poate să fie fiară, atunci când este nevoie. Nu este un teren de vânătoare, ci un teren al pierzaniei. Este locul unde ajungi când nu mai vrei nimic, sau când din doi doar unul trebuie să se întoarcă. Aici nu este locul omului, ci al fiarei din om. Dar adânc in inima lui, prin tot ce zace prin el, acolo este Turnul.

Turnul Rușinii este de ceva timp acolo. El l-a știut mereu, și mereu a evitat să vorbească despre el. Nu este ceva plăcut, și este știut că cine ajunge acolo, de întors nu se întoarce. Nu te duci să te întorci, nu că ai mai fi primit la loc, dar acolo o să vezi ce trebuie să faci. De multe ori, nu te duci de plăcere acolo, ci ești trimis. Ești trimis când rușinea ta e prea mare și pentru câmpurile animalelor ce mișună libere. Cu toate astea, din Turn vezi și înțelegi mai bine, și de asta cine se duce, dus rămâne.

…

Omul se opri brusc. Era deja a patra oară când auzi zgomote și vântul nu era de vină aici.

- Ieși afară! Sau îți este frică de un bătrân cu un vultur chior pe cap?

Ușor, strânse mai bine toiagul în mână și se aplecă puțin. Își îndreptă spatele, și deschise brațele. Brusc, vulturul din capul lui își deschise aripile. Văzuse unde se ascunde și ce se ascunde, așteptă doar un semn. De nerăbdare, vulturul începu să își ridice pe rând câte un picior. Dansul lui era dansul luptei și așteptarea nu făcea decât să îl înverșuneze.

- Al meu ești! striga bătrânul bușind cu toiagul în pământ. Până ca vulturul să se năpustească, din tufăriș sări un băiat la bustul gol, înverșunat și cu o privire gata să sară la trântă. Purta semnul, o mare dungă pe capul lui fără par, trecuta de-a lungul feței, pe frunte și nas, până la barbă. Era o arsură făcută cu migală, sau mai bine zis, semnul rușinii. Bătrânul se opri brusc și se fixă cu privirea pe băiat. Băiatul nu avea păr. Nu avea par in cap, nu avea sprâncene si gene, nu avea par pe mâini. Era pre crud ca să aibă păr pe față oricum, dar părea om normal. Mai văzuse în tinerețea lui triburi întregi așa, și păreau a fi oameni la de de simpli, dar asta știa el. Foarte posibil ca oamenii să îi fi pus toate rele ce se petrecuseră în cârcă, îl însemnară pe cap și îl zgornire, ca sa ale alunge vina și greșeala.

Amândoi rămaseră pe loc, privind adânc și atent unul la altul. Preț de câteva minute, toți cei 5 ochi se tot confruntau, pe rând, doi cu doi și vulturul pe rând. Parcă sătul de toată așteptarea, și înțelegând oarecum toată treaba, vulturul lăsă aripile joc, cuibărindu-se în capul omului și privind fixat la cer. După ceva timp de tăcere, un alt foșnet se auzi in tufișuri. Speriat dar în defensivă, băiatul aruncă repede o privire.

- Nu-i bine să te ferești de nou până nu trece vechiul! Dar nu e cazul aici, n-ai de ce să te ferești.

Ușor, relaxând mana, bătrânul băgă mâna în sac și scoase o bucată de carne uscată mai zdravănă și un mușchi uscat de pom. Le aruncă la mică depărtare, se dădu câțiva pași înapoi și se trânti în cur. Băiatul abandonă postura de luptă, lumină puțin chipul și se apropie de mâncare. Privi bine pe rând și mâncarea și pe om și se așeză în fund lângă mâncare. Cu toate că foamea i se citi pe chip, băiatul păru că se mai dezmorți puțin. Preț de minute bune, n-au făcut nimic decât să se privească. Dacă în ochii băiatului sclipea cuibul cu pasăre din capul bătrânului, în ochii bătrânului se vedea trecutul. Bătrânul vedea tot prin băiat, de la prima bata la prima vânătoare. De la ultima victorie la ultima nevasta. De la primul om, la ultimul copil văzut.

- Să știi că mai avem de mers, și n-aș vrea să ne prindă noaptea așa departe de el. Mergi tot la Turn, nu? Până la urma, ce altceva ai face aici cu semnul ăla pe față?

Copilul îl privi și dădu din cap. Cerul dădea semne de ploaie târzie, cam rar pentru vremea asta, și oricum cam rară de fel în ultima vreme. Cu greutatea vârstei, bătrânul se ridică ușor în toiag, și începu să caute cu privirea drumul. N-ar fi un drum greu, ținând cont că toata întinderea e doar un câmp plin de lemne, pietre și oase. Undeva, în mijlocul lui, ascuns prin fum și ceață, stă turnul. Stă acolo din totdeauna. Nimeni nu știe cine l-a ridicat, dar toți știu pentru ce este el bun. Până la urma, nimeni nu ar fi interesat de Turn pana nu-i ajunge rândul să ajungă acolo, în mijlocul câmpului, și la capătul lumii știute.

- Și dacă nu ajungem până la noapte, se mută, sau ce? zise copilul privind către câmp.

- Nu avem norocul ăsta, însă tot acolo o să ne aștepte.

- Și nu e bine așa?

- Crede-mă copile, am așteptat o viată întreagă.

-Dar eu nu!

- Te plângi prea mult și ne grăbim, zise bătrânul cu privirea fixată către turnul ascuns prin fum. Fără prea multă așteptare, punându-și forța în toiag, bătrânul se ridică și dădu să plece. Aruncă scurt o privire cu ochiul după copil, care ridicat deja, era gata de plecare, însă preferă să țină distanța față de bătrân. Cu o ultimă oftare, ca dinainte de drum, bătrânul își verifica cuibul, și îl întreba pe băiat:

- Și cum ai spus că ți se spune?