Dar Omul Cuib a așteptat.
"Obișnuia să fie om în forță. Niciodată nu avusese probleme, și corpul lui muta și pietre. Timpul ce trecuse lăsase semne vizibile pe mâinile lui strașnice, pregătite parcă să smulgă pomi, sculptate parcă să faurească. Sezoane peste sezoane, cu vânt și zăpadă, Omul Cuib nu a dat înapoi. Corpul lui precum stejarul îl ajutase, și încă se mai simțea în el, dar vigilența și vlaga l-au părăsit de ceva vreme. De la o vreme, parcă nici fuga nu mai e fugă. Corpul lui masiv in miscare amintea de fuga zimbrilor, iar pașii lui băteau pământul precum vulcanul zbuciumă muntele. Rareori să se mai opună acum. E numai o luptă mai durerosă de a scăpa de o altă luptă. Deseori își încleșta forțele cu alții, dar vremile acelea s-au dus. Preferă să privească. A trecut atâta vreme, încât nici nu mai e băgat în seamă la micile înfruntări ce se duc pe Câmpul de După.
Acum stă singur. Îi place. Timpul trece greu, însă e timpul lui. Noaptea mai scheună în somn, bolborosind nume și fapte, dar le retrăiește cu placere senzația, ca un trofeu ce nu il poate pierde niciodată. Îi placea să vorbească înainte, însă acum își vorbește doar pentru el. Uneori, mai scoate cateva idei către restul, dar timpul nu e niciodată prietenul lui ori al celor ce îi dau ascultare, și totul se pierde din vorbă-n vorbă. Așa că tace, dar vobește în cap. Se simte parcă pansat, alinat de gânduri și frământari ca și le prezintă ca fiind necunoscute.
Zilele trec, și corpul lui simte că el nu mai e ce a fost. El însăși simte, dar mintea-l minte că mai poate. Tot târând de el, a avut timp să se întrebe, dar prea puțin timp să își răspundă. Frica de un răspuns concret și rece îl face să se mintă zilnic că e doar o perioadă mai proastă, că posibil să fie din alimentați ori ceva legat de aer. Conștient de tot, bănuiește cerul că e de vină, că lipsa ploii îi dădea starea, și că ploaia cea care spală tot îl v-a scăpa.
Însă cerul nu mai arătase îndurare ce ceva vreme.
Dar astăzi a sosit timpul. Dimineața a început bine. Ba chiar, față de alte dăți, s-a trezit plin de viața ce de mult îl părăsise. Fericit fiind, a început să arunce tot prin peșteră și să se maimuțărească bușind cu pumnii tavanul. Simțea și foame, lucru ce de zile bune nu l-a mai simțit. Însă toată efervescența s-a scurs în câteva minute, și brusc, cupola cerului s-a năruit peste el. Din fericire în agonie, muntele de om căzu jos, secerat parcă de spate și de coloană, lăsat fără funcțiile motore pentru câteva momente. Pentru câteva momente, bestia fuse inconștientă. De jos, tavanul peșterii mereu pare mai sus. Pe el, săpate de vreme, apar urmele trecutului, și totodată, developarea timpului. Sub culoare caldă ce intră în peșteră, el vede tot. Mirosul țărânei ude invadează din depărtare peștera, și murmuri de răcoare se resimt. Degeaba așteaptă ploaia, căci așteptarea a sosit. Ușor, efervescența s-a transformat în amorțeală, lăsând moarte zonele deja amorțite. Fără a se opune, își dădu seama că timpul a fost dar timpul lui nu o să mai fie. Ușurat parcă de toată grija și așteptare, începu să-și răspundă la întrebari politicos, pe rând. Se propti în peretele peșterii, și mângaiat de mirosul ploii, lăsa capul pe un umăr și privi la gura peșterii, pentru ultima dată.
Omul Cuib mereu a știut că nu e timpul potrivit, dar mâinile îi erau prea obosite să reacționeze și capul mult prea inutil să mai gândească. Cu o smucire din picior împinse talerul la picioarele pesterii, și zâmbind așteptă reacția cerului."
Acum stă singur. Îi place. Timpul trece greu, însă e timpul lui. Noaptea mai scheună în somn, bolborosind nume și fapte, dar le retrăiește cu placere senzația, ca un trofeu ce nu il poate pierde niciodată. Îi placea să vorbească înainte, însă acum își vorbește doar pentru el. Uneori, mai scoate cateva idei către restul, dar timpul nu e niciodată prietenul lui ori al celor ce îi dau ascultare, și totul se pierde din vorbă-n vorbă. Așa că tace, dar vobește în cap. Se simte parcă pansat, alinat de gânduri și frământari ca și le prezintă ca fiind necunoscute.
Zilele trec, și corpul lui simte că el nu mai e ce a fost. El însăși simte, dar mintea-l minte că mai poate. Tot târând de el, a avut timp să se întrebe, dar prea puțin timp să își răspundă. Frica de un răspuns concret și rece îl face să se mintă zilnic că e doar o perioadă mai proastă, că posibil să fie din alimentați ori ceva legat de aer. Conștient de tot, bănuiește cerul că e de vină, că lipsa ploii îi dădea starea, și că ploaia cea care spală tot îl v-a scăpa.
Însă cerul nu mai arătase îndurare ce ceva vreme.
Dar astăzi a sosit timpul. Dimineața a început bine. Ba chiar, față de alte dăți, s-a trezit plin de viața ce de mult îl părăsise. Fericit fiind, a început să arunce tot prin peșteră și să se maimuțărească bușind cu pumnii tavanul. Simțea și foame, lucru ce de zile bune nu l-a mai simțit. Însă toată efervescența s-a scurs în câteva minute, și brusc, cupola cerului s-a năruit peste el. Din fericire în agonie, muntele de om căzu jos, secerat parcă de spate și de coloană, lăsat fără funcțiile motore pentru câteva momente. Pentru câteva momente, bestia fuse inconștientă. De jos, tavanul peșterii mereu pare mai sus. Pe el, săpate de vreme, apar urmele trecutului, și totodată, developarea timpului. Sub culoare caldă ce intră în peșteră, el vede tot. Mirosul țărânei ude invadează din depărtare peștera, și murmuri de răcoare se resimt. Degeaba așteaptă ploaia, căci așteptarea a sosit. Ușor, efervescența s-a transformat în amorțeală, lăsând moarte zonele deja amorțite. Fără a se opune, își dădu seama că timpul a fost dar timpul lui nu o să mai fie. Ușurat parcă de toată grija și așteptare, începu să-și răspundă la întrebari politicos, pe rând. Se propti în peretele peșterii, și mângaiat de mirosul ploii, lăsa capul pe un umăr și privi la gura peșterii, pentru ultima dată.
Omul Cuib mereu a știut că nu e timpul potrivit, dar mâinile îi erau prea obosite să reacționeze și capul mult prea inutil să mai gândească. Cu o smucire din picior împinse talerul la picioarele pesterii, și zâmbind așteptă reacția cerului."
Comentarii
Trimiteți un comentariu